La Coșare

Pe livezi de urci cu pasul,
Şleah de clisă şerpuieşti
Şi în vârf de faci popasul
Tu Coşarea o zăreşti.

E-o poian-atât de mare

Ce spre dreapta lin se lasă

Iarb-ar fi după cum pare

Numai bună pentru coasă.

Şi veniră să se-ntreacă

Toţi cosaşii renumiţi,

Coasa-n mâini le este joacă

Cum îi vezi nu poţi să-i uiţi.

Se-şirară-n rând cosaşii

Zidul ierbii să-l îndrepte.

Toţi mergeau în pas ca unul

Numa-n trepte, tot în trepte.

Iar în urma lor, pologul

De înalt până la brâu,

Căzând iarba-ngenuncheată

Făcea-n urma coasei frâu.

Frâuri groase, paralele,

Ce se pierd în depărtare

Plimbând gâdurile mele

Prin răzoare şi cărare.

Şi se depărtau cosaşii

De vânt parcă legănaţi.

Au aceeaşi depărtare

Cum îi vezi juri că-s legaţi,

De aceaşi dăruire

Şi cuprinşi de-acelaşi dor,

Să cosească toţi ca unul,

Cât mai bine şi cu spor.

Cam aşa, la prânzul mare,

Când la toţi foame le e,

Li s-aduse de mâncare

Numa-n băniţi şi-n cheltee.

Şi-aşezaţi cosaşi-n roată

Ca şi turcii pe picioare

Masa lor le e bogată

Şi beau apă din ulcioare.

După ce cosașii nostri
Au băut și au mâncat,
Tolăniți pe fânul proaspăt
Toți de-odată s-au lăsat.

Biata mama, obosită,
Puse-o mână căpătâi,
Cu cealaltă-și făcu umbră
Și ea, adormi întâi.

Parcă-i văd și-acum cosașii,
Cap în cap, să șoșotească
Pun la cale doar prin semne
Pe mama, să n-o trezească.

Luară de la boi din coarne
Funia, dar fleașcă, udă
Și-o trecură peste mama
Dar încet, ca să n-audă.

Iar când funia se scurse
Udă, peste gâtu-i gol,
Toți strigară: este șarpe !
Dați o furcă, să-l omor !

Când și când ridică-n aer
Funia cea-ncolăcită
Mama o luă la fugă
Pe jumate' adormită.

Fugea ca din gheara morții
Și țipa cât ea putea,
Să ia șarpe de pe dânsa
Și mai tare ea fugea.

Când văzură-atunci cosații
Ce-au gândit și ce-a ieșit,
Nu mai stătură pe gânduri
Și-o rupseră la fugit.

Tot fugeau, unul dup-altul
Cât mai iute, ca s-o prindă,
Toți doreau același lucru,
Ca în brațe s-o cuprindă.

Cei mai proști am fost copiii,
Că ne prăpădeam de râs,
Până ce cosașii noști
Pe măicuța mea au prins.

Și a trebuit o vreme
Până mama să-și revină
S-acuzau unii pe alții,
Care este mai de vină.

Mama, galbenă lămâie,
În piept inima-i zvâcnea,
Dorea-n liniște să fie
Să vorbească nu putea.

Dară tata, înțeleptul,
Vina toată, el și-a luat.
Își făcea numai reproșuri
Și că, de ce i-a lăsat.

Iulie, 1973 (revizuită și adăugită în 2010)