Morarul

Nici-o apă nu-i mai rece
Ca apa din Topolog.
Cine peste ea va trece
Şi se va opri în loc,
Va zice: ce viaţă stinsă
Si ce liniştit sat eşti…
Numai apa urlă-mpinsă
La moară la Arseneşti.

Ea se prăvale în valuri,
Nori în nori apoi se sparg,
Facând rasul a lor maluri,
Tot în unde se retrag.
Iar morarul bată-l focu’
Rezemat pe stăvilar
Îşi aşteaptă azi norocu’,
Dar mândra-ntârzie iar.

Iat-o vine furişată !
El se face supărat…
Dar de gât ea cocoţată
Un prelung sărut i-a dat.
El îi spune, nu glumească
Pentru orice boabă-n sac
Dacă vrea ca s-o primească
Drept uium, un sărutat.

Cînd tocmeala fu-ncheiată
Drum la boabe-n coş au dat.
Uite doamne, vezi ce fată ?
Cică n-a mai sărutat…
Dar necazul fu’ doar glumă,
Ea-şi ţinu cuvânt-oricum
Şi aşa, dornic de boabe
El incepe-a lua uium.

Dar cu ochi-ntorşi spre boabe
Ce cădeau în şuvoi lat
Încurcară numărarea
Şi în plus uium a luat.
Ea atunci, cu supărare:
Că tocmeala dintre noi
Fu nedreaptă. Ca atare,
Dă-mi uiumul înapoi !

Se-nvoi şi-aşa morarul.
Ce să stea cu cearta-n toi ?
Dară ea cu din-adinsul
Luă uiumul înapoi.
Si tot prefirând uiumul
Tot aşa până la ziuă
Boabele demult căzură
Şi din coş, dar şi din piuă.

Dar făcând învârtitură
Piatra-n gol acelaşi drum,
Înlemniră când văzură
Că din piatră ieşea fum.
Nu-i nimic, spuse morarul,
Chiar de-i foc, căci amândoi
Îl vom stinge. Cu ce stingem
Focu-ăl mare dintre noi ?

Curtea de Argeş, 1970