Şi avea gâza pereche

Suplă ca urma de rază

Făt-Frumos păstra în suflet

Bun prieten şi de pază.

Stau liniştit şi cad pe gânduri,

Cât rău îmi pare c-am plecat...

Mă cheamă casa dintre râuri

Cu tot ce-n ea eu am lăsat.

 Copil ca tine-am fost şi eu,

Ca mine-acum şi tatăl meu

La timpul lui, la fel şi el

Şi toţi ca tine-un ştrengărel.

Sub alunul din grădină

Pusă-i banca ca să scriu

C-aşa-i inima deşeartă

Iară sufletul pustiu

Cu capul pe crucea rece

Şi c-o mână pe mormânt,

Am venit la tine, mamă,

Să-ţi depun un jurământ.

Popor pe sus, popor pe jos,

Popor în toată partea,

Căci a-nviat Iisus Hristos

Luptându-se cu moartea.

Singur sunt, răpit de jale,

Am un dor în gând ascuns.

Când mi-ai apărut în cale

Şi-ai zâmbit mi-a fost de-ajuns.

Spun bătrânii de-un destin,

Că-ntr-o ţară-ndepărtată

Un giuvaergiu creştin

Ar fi locuit vreodată.

Te-aştept cu fiecare clipă

Ce greu se scurge-ncetişor

Să-mi baţi în geam cu-n vârf de-aripă

Şoptind : „ Iubite, somn uşor !”.

Nici-o noapte nu-i frumoasă

Ca în satul meu natal,

Potrivit de răcoroasă

Şi cu aer de cristal.

Era în mai prin cincizeci nouă,

Acea ferice zi de mai,

Când mulţumire v-aduc vouă

Că-n astă zi eu am prins grai.

Cic-a fost odat’

Un mare-mpărat.

Cin-se străduia

Şi îl cunoştea,

Mult se minuna

Şi la toţi spunea :

Lacul nuferilor roșii

Grase frunze poartă-n față

Brotacei golași la soare

Tot pe frunze se răsfață.

Zece ani de căsnicie

Nici nu ştiu pe un’ s-au scurs

Lângă o bună soţie

Timpul ăsta l-am parcurs.

Azi, împins de-un dor anume,

Liber mâini-i dau să scrie

C-a mea dragoste fierbinte

Îmi îngheaţă în hârtie.

Dup-o zi de muncă noaptea s-a lăsat,

Toată răsuflarea târziu s-a culcat.

A stat să-şi vegheze munca în gândire,

Nu le-a fost de-a bună o rea presimţire.

De ziua ta, mămică dragă,

Noi îţi dorim ca viaţa-ntreagă

Să fie-ncununată-n flori

Ca şi o zi de sărbători,

O zi frumoasă ca-n poveşti.

Mămica mea, să ne trăieşti!

Tu oraş Curtea de Argeş, fost picior de capitală,
Te-au gătit în pasul vremii numa’ feţi de-naltă fală
Şi ţi-au dăruit comoară, ce-a fost nou în omenire,
Punând chiar la grea-ncercare cea mai ageră gândire.


Arhitecţi de-naltă clasă, toţi ca Meşterul Manole,
Ţi-au redat în chip feeric, artă pură românească,
De-ai căta o veşnicie alta nu-i s-o-nlocuiască.

Tu străine, de treci pragul curţii vechii mănăstiri,
Te uimeşti de-atâta farmec, te opreşti în loc, te miri
Ce-a putut să-nfăptuiască mâna omului de azi,
Vii covoare-n mii petale pe sub cetini vechi de brazi.

Dar vă las, alei pavate numa-n bob de nestemate,
Nu-ndrăznesc a face pasul, simt cum inima imi bate.
Ea găseşte-n rânduiala şi tăcerea ta deplină
Un îndemn: întoarce-ţi pasul spre castelul de lumină !

Şi purtat în susul apei, Argeş, apă de argint,
Te găsesc inmănunchiată într-un lac căt ochi cuprind.
Până-n zarea cea albastră, tu eşti singura stăpână
Ce-ai întins celor trei râuri caldă strângere de mană.

Ca unite-ntr-o putere măsurată-n mii de cai,
Prin canal aducţiune, cu turbini tu piept să dai.
Căci aci te-aşteaptă lupta cu-a petalelor turbină
Ca gigantica-ţi putere s-o transforme în lumină.

E putere-a mii de braţe-a celor care te-au călit
Pentru lupta cea finală, zi şi noapte ţi-au vorbit
Muncitori din galerie sau din bena zburătoare,
Ei ţi-au adunat putere să fii azi biruitoare.

Şi-n sfârşit s-a dat semnalul. Lupta e de-acum în toi,
Mii şi mii de cai putere năvălesc într-un puhoi
Ce nu-i nimenea în stare să oprească-a lor cărare
Prin canal aducţiune şi-a turbinelor petale.

Ai ieşit albă ca neaua, stai în loc, te odihneşti,
Pân-atunci să stăm de vorbă şi te rog să-mi povesteşti
Ti-a fost grea această luptă, Argeş, apă de izvor ?
Topolog, Vâlsan, Cernatul nu ţi-au fost de ajutor ?

- Nu pot spune-aceste vorbe, Argeş prinse-a da răspuns,
De-aş căta o mulţumire pentru mine vorbe nu-s.
Dar ce văd ? Ori mi se pare, un drum nou mi-aţi pregătit ?
Mii şi mii de stele-aprinse. Dar de unde-au răsărit ?

- Este-un foc nestins şi veşnic ce va arde ne-ncetat
Tu să porţi recunoştinţă celor ce viaţa ţi-au dat,
Muncitori din galerie sau din bena prinsă-n vânt
Ce te-au dus in veşnicie, cât ai rosti un cuvânt.


Curtea de Argeş, 1969

Pe livezi de urci cu pasul,
Şleah de clisă şerpuieşti
Şi în vârf de faci popasul
Tu Coşarea o zăreşti.

Nici-o apă nu-i mai rece
Ca apa din Topolog.
Cine peste ea va trece
Şi se va opri în loc,
Va zice: ce viaţă stinsă
Si ce liniştit sat eşti…
Numai apa urlă-mpinsă
La moară la Arseneşti.