Balada Ciocârliei

Cic-a fost odat’

Un mare-mpărat.

Cin-se străduia

Şi îl cunoştea,

Mult se minuna

Şi la toţi spunea :

- Am rămas mirat,

De-aşa împărat.

Nici c-am auzit

De-un aşa vestit,

Venit parc-anume

Să facă minune.

Orişice sosit

Era bun venit.

Orice necajit,

Era miluit.

Orice călător,

Recunoscător.

Ca să-l fericească

Inima-i să-i crească,

Toţi di-mpărăţie

S-au gândit să vie

La-mpăratul lor

Rugându-l în cor:

- De suntem primiţi,

Vom fi fericiţi.

Porunciţi am vrea

Să facem ceva

Odată ş-odat’

Că am ajutat

Cu al nos-puţin

Altfel ne e chin.

Viaţa de-azi-nainte,

Te rugăm fierbinte,

Toţi cu toţi de-odată,

Îţi vom face-o roată

Cât ţi-e-mpărăţia,

Toată avuţia,

Şi toţi ca şi unul,

Vom sluji stăpânul.

Nu ne alunga,

Care-i porunca ?

- C-aţi venit aici

Toţi mii de voinici

Eu v-am mulţumit

Dar de poruncit,

Nici că am s-o fac

Chiar de-ar fi să tac

Chiar pentru vecie

Nu-mi e-n fire mie.

Însă dacă vreţi

Voi voinici isteţi,

Daţi-mi ascultare

Şi dreaptă crezare:

Atunci se propteşte

Şi se hotărăşte

Să apună deschis

Ne-mplinitu-i vis.

Linişte de groapă

Se făcu de-odată.

Toată adunarea

Opri răsuflarea

Cu ochi ţintuiţi

Ascultau uimiţi.

Înclinat spre turmă,

Cu vocea din urmă.

Parcă din-adins

Îneca în plâns

Cuvinte plecate,

Frânte, nelegate.

- Voi sunteţi bogaţi

Fiindcă sunteţi taţi.

Mii şi mii de fii

Toţi vă sunt copii.

Eu îs cel sărac,

Spuneţi, ce să fac ?

Că de la sculare

Până la culcare,

Ne-am rugat de moarte

S-avem de se poate

Un fiu cât de mic

L-om creşte voinic,

Voinic ca şi voi,

Dar să stea cu noi.

- N-avem fii a da

Însă ne-om ruga

S-aducă pe lume

Un băiat minune.

Rug-adusă-n vrac,

Pusă cap la cap,

Nu-ncăpu pe lume,

Dar făcu minune:

Cică se făcea

Că din zări venea

Mumă cu fecior

Dar mergeau de zor.

Şi îl dojenea

Fiindcă nu voia

Să ia de-nsurat

Fată de-mpărat.

Însă el i-a spus

Cu glasul supus:

- Cât pe lume-oi fi

Pe ea n-oi iubi

Chiar de-aş ştii că mor,

Cu ea nu mă-nsor

Şi-am să stau aşa

Pân-mâ-i alunga.

Muma supărată,

Mult îngândurată,

Rău s-a mâniat

Pân-l-a blestemat:

- Să umbli mereu,

Cât eşti fiul meu

Şi n-ai ascultat

Sfatu-ce ţi-am dat.

Cât pe lume-i fi,

De min-să nu şti,

Mai trăieşte-ori ba

Fosta mama ta.

Curtea de Argeș, 1969