Tu oraş Curtea de Argeş, fost picior de capitală,
Te-au gătit în pasul vremii numa’ feţi de-naltă fală
Şi ţi-au dăruit comoară, ce-a fost nou în omenire,
Punând chiar la grea-ncercare cea mai ageră gândire.


Arhitecţi de-naltă clasă, toţi ca Meşterul Manole,
Ţi-au redat în chip feeric, artă pură românească,
De-ai căta o veşnicie alta nu-i s-o-nlocuiască.

Tu străine, de treci pragul curţii vechii mănăstiri,
Te uimeşti de-atâta farmec, te opreşti în loc, te miri
Ce-a putut să-nfăptuiască mâna omului de azi,
Vii covoare-n mii petale pe sub cetini vechi de brazi.

Dar vă las, alei pavate numa-n bob de nestemate,
Nu-ndrăznesc a face pasul, simt cum inima imi bate.
Ea găseşte-n rânduiala şi tăcerea ta deplină
Un îndemn: întoarce-ţi pasul spre castelul de lumină !

Şi purtat în susul apei, Argeş, apă de argint,
Te găsesc inmănunchiată într-un lac căt ochi cuprind.
Până-n zarea cea albastră, tu eşti singura stăpână
Ce-ai întins celor trei râuri caldă strângere de mană.

Ca unite-ntr-o putere măsurată-n mii de cai,
Prin canal aducţiune, cu turbini tu piept să dai.
Căci aci te-aşteaptă lupta cu-a petalelor turbină
Ca gigantica-ţi putere s-o transforme în lumină.

E putere-a mii de braţe-a celor care te-au călit
Pentru lupta cea finală, zi şi noapte ţi-au vorbit
Muncitori din galerie sau din bena zburătoare,
Ei ţi-au adunat putere să fii azi biruitoare.

Şi-n sfârşit s-a dat semnalul. Lupta e de-acum în toi,
Mii şi mii de cai putere năvălesc într-un puhoi
Ce nu-i nimenea în stare să oprească-a lor cărare
Prin canal aducţiune şi-a turbinelor petale.

Ai ieşit albă ca neaua, stai în loc, te odihneşti,
Pân-atunci să stăm de vorbă şi te rog să-mi povesteşti
Ti-a fost grea această luptă, Argeş, apă de izvor ?
Topolog, Vâlsan, Cernatul nu ţi-au fost de ajutor ?

- Nu pot spune-aceste vorbe, Argeş prinse-a da răspuns,
De-aş căta o mulţumire pentru mine vorbe nu-s.
Dar ce văd ? Ori mi se pare, un drum nou mi-aţi pregătit ?
Mii şi mii de stele-aprinse. Dar de unde-au răsărit ?

- Este-un foc nestins şi veşnic ce va arde ne-ncetat
Tu să porţi recunoştinţă celor ce viaţa ţi-au dat,
Muncitori din galerie sau din bena prinsă-n vânt
Ce te-au dus in veşnicie, cât ai rosti un cuvânt.


Curtea de Argeş, 1969

Pe livezi de urci cu pasul,
Şleah de clisă şerpuieşti
Şi în vârf de faci popasul
Tu Coşarea o zăreşti.

Nici-o apă nu-i mai rece
Ca apa din Topolog.
Cine peste ea va trece
Şi se va opri în loc,
Va zice: ce viaţă stinsă
Si ce liniştit sat eşti…
Numai apa urlă-mpinsă
La moară la Arseneşti.