Mare este Dumnezeu !

Spun bătrânii de-un destin,

Că-ntr-o ţară-ndepărtată

Un giuvaergiu creştin

Ar fi locuit vreodată.

El la orice întâmplare,

Şi la bine şi la rău,

El rostea întotdeauna

„Mare este Dumnezeu”.

Peste-aceea ţară mare

Crunt, cu sufletul hain,

El veni din întâmplare;

Era tocmai un păgân.

Auzind el căci creştinul

Domnulu-i aduce slavă,

A-nceput să-i poarte-n suflet

Ură crâncenă, grozavă.

Într-o zi-l chemă la sine,

Dar cu gând ca de mişel.

Din împărătescu-i deget

Scoase un frumos inel.

Arătând cu îngâmfare

Făcătorului de cruci,

Îl aruncă drept în mare

- În trei zile să-l aduci!

- Pot să-l aduc, împărate,

Zise iute omul meu,

Făr-a nu uita să spună

„Mare este Dumnezeu”.

Şi scoţându-şi piatra scumpă

Ce orbea lucind în zare,

A deschis apoi cutia

Ş-o zvârli şi pe ea-n mare.

Şi i-a zis, să-mi dai cutia

Cu inelul de preţ greu

Şi-om vedea atunci cu toţii

Cât de mare-i Dumnezeu.

Plânse mult, la urmă zise:

„Mare este Dumnezeu”.

De nu voi găsi inelul

Oare ce voi face eu?

În aceeaşi clipă mare

Vine baba lui bătrână

Cu o piatră orbitoare

Ce lucea-n uscata-i mână.

Ia te uită, zise dânsa,

Tăind peştele pe vatră

Ca să fac de prânz o ciorbă

Am găsit această piatră.

Piatra asta lucitoare

Este-a mea, inelul meu

Şi din gură rosti tare

„Mare este Dumnezeu”.

Şi ducându-l la-mpăratul

Glăsuindu-i pe ton greu,

Mare-atunci i-a fost miratul.

Acum crezi în Dumnezeu?

Cum putuşi a găsi piatra,

Împăratul zise tare,

Când cu mâna asta, dreaptă,

Eu am aruncat-o-n mare?

Povestind giuvaergiul

Tot ce mai avea de spus

Zise iar smerita vorbă,

Ridicând privirea-n sus.

Împăratul când îl vede

Cel inel cu un preţ greu

S-a-nchinat, şi-a făcut cruce,

„Cât de mare-i Dumnezeu!”

Şi pe loc se hotărăşte

Ca din cel mai rău păgân

Se făcu de-acum in colo

Cel mai drept şi bun creştin.

Februarie, 2010