Viața ca o amintire... (1) - Primele amintiri

          Am fost născut în anul 1931, luna septembrie, ziua 16, ora 01 din părinţii Constantin şi Elena Duţă, în comuna Cepari, raionul Curtea de Argeş, satul Neagoş. Am început să conştientizez la vârsta de aproximativ 4, 5 ani. Eram cel mai mic din cei 3 copii ai lor: Marioara, care avea atunci circa 10 ani, Tiuţa, 7 ani.

        Locuiam împreună cu bunicii din partea mamei: Mămica Mariţa, sau Maneo, cum i se spunea, Tăticul, zis Gheorghe şi părinţii acestora, respectiv străbunicii mei: Dumitru, Dumitrache era cunoscut, şi Mămiţa pe nume Leanca, cunoscută în sat. Toţi locuiam în aceeaşi casă, cu două camere de 4/4, care aveau câte două paturi fiecare. Eu dormeam permanent ( vara – iarna ) cu tăticul şi mămica în prima cameră în patul de la răsărit, iar mămiţa cu tătuţul în patul dinspre apus. Tata cu mama în cealaltă cameră în patul dinspre apus, iar în patul de la răsărit dormeau Marioara cu Tiuţa. Vara, toţi dormeam afară, pe sală, în cele două paturi late cât sala, în dreapta şi stânga intrării în casă. Tătuţul cu mămiţa dormeau în bucătăria de vară.
        În aceeaşi curte mai locuiam, dar într-o casă separată dinspre miază-noapte a curţii, cu fratele mamei, nenea Ion, cu soţia acestuia, tanti Florica cu cei doi copii: Victora şi Mitică, Victora mai mare ca mine cu 2 ani, iar Mitică mai mic cu 6 luni.

       Pentru a ilustra o imagine asupra locului unde m-am regăsit şi copilărit, era o curte mare în formă pătrată, vecină cu drumul Morii - aşa era cunoscut de săteni, drum care se desprindea din şoseaua comunală Cepari – Urluieşti şi făcea legătura dintre şcoala Neagoş – Biserică şi ducea în satul Răcoreşti. În partea dinspre răsărit a curţii, vecină cu acest drum, era amplasată bucătăria de vară, mare de circa 10 metri lungime şi 8 metri lăţime. Cum se intra în bucătărie, din curte, în dreapta era vatra din cărămidă, unde se cocea turta cu dovleac sau pâinea la ţest în zilele deosebite. În continuare era soba din cărămidă, cu plită şi cuptor. La margine de tot era cuptorul de copt pâine, colindeţe şi cozonaci, de zile mari. În partea stângă, se întindea pe toată lăţimea un pat unde dormeam toţi 5 copii împreună cu străbunicii noştri, însă, de cele mai multe ori, noi ne duceam la râu, Topologul fiind la capătul locului nostru dinspre răsărit.

        Când scăldatul şi jocul era mai frumos, strigătul părinţilor ne chema acasă, că Nicu Silea a trecut cu vitele la izlaz. Acesta era un vecin mai departe de noi, cam de aceeaşi vârstă, dar din lipsa copiilor vecini îşi găsea jocul la izlaz. Din acest motiv, mare ură copilărească îi purtam şi, ori de câte ori aveam ocazie, printr-o unire colectivă, joaca lui era mai întotdeauna pe sub noi.