Viața ca o amintire... (2) - Treburile gospodăriei

          Treburile gospodăreşti în casele noastre erau bine orânduite pentru fiecare, mici şi mari, astfel că după masa de prânz care era în jurul orelor 13, urma repaus desăvârşit 1 – 2 ore, după care fiecare îşi relua activitatea: mămica împreună cu mine şi verişorul meu plecam cu vitele la izlaz; tata, mama şi tanti Florica îşi continuau munca câmpului împreună cu femei şi bărbaţi împrumutaţi; Mamiţa era bucătăreasă neîntrecută, trăgându-se din neamul Baloteştilor, cei mai bogaţi boieri din zonă. Străbunicii ei au înfiinţat biserica din Neagoş !

          Aceşti mari bogătaşi aveau multe slugi la vite şi lucrători ai pământului ce se întindea din muchia Urleştilor şi până în muchia Arseneştilor, care pe atunci şi până în zilele noastre şi-au menţinut proprietăţile şi rangul de boieri. Din spusele părinţilor, aceşti mari moşieri, Baloteştii, aveau bucătari renumiţi şi erau serviţi în conace special amenajate, ale căror urme s-au mai păstrat până la micile mele începuturi în viaţă, 5 – 6 anişori. De la aceşti maeştri bucătari străbunica mea, Mamiţa, a căpătat cunoştinţele gătitului şi în general arta culinară.

         Tăticul, fie ploaie, cald sau frig, de dimineaţa şă până seara, îşi lua toporişca la brâu şi colinda permanent terenurile, distrugând lăstari şi tufişuri pentru a putea creşte iarba. Nu-l vedeam decât la mese şi la culcare. Despre sfârşitul lui şi al celorlalţi părinţi voi reveni.

         Tătuţul, Dumitrache, era un fumător din pipă înrăit. Purta o cutie din argint făcută anume, în care-şi ţinea şi umplea cu tact tutunul, procurat special, şi o pipă rezervă. Aprinsul pipei îl făcea din amnar şi cremene şi mereu spunea căci catranul de la chibrit este dăunător. Îşi purta mustăţi exagerat de mari, întoarse cu vârfurile în sus, pe jumătate galbene de-atâta fumat. În timpul liber îşi mângâia enervant musteaţa.

         Marioara şi Tiuţa se ocupau cu şcoala şi numai urechile Tiuţei ştiau ce păţeau când nu răspundea cerinţelor exagerate ale Marioarei.

         Nenea Iancu era cizmar de lux. Confecţiona pantofi, ghete sau bocanci pe comandă. Învăţase doi ani ca ucenic la Petcu şi coana Florica în Piteşti, dar dintr-o joacă prostească a pierdut un ochi, dintr-o aşchie de lemn aruncată spre el de către Jenică Arsenescu, care era copil al naşilor noştri.

         Victora era în preajma surorilor mele şi-şi pregătea din mers măiestria învăţatului, având 6 anişori.