Viața ca o amintire... (3) - Năzbâtiile copilăriei

          Toate se repetau de la o zi la alta, cu câteva excepţii, când, o dată sau de 2 ori în lună ne vizitau fini cununaţi şi botezaţi, vara în căruțe special amenajate iar iarna în sănii bogat ornamentate, umplând curtea de cai şi lăutari, transformând-o în loc de joc şi veselie, până târziu în noapte. Mese întinse ca la marile ospeţe se întindeau peste iarba scurtă şi deasă, presărată permanent cu sămânţă pe timp ploios de către tata, cunoscut de săteni ca priceput în ale semănatului: grâu, porumb, ovăz ori sămânţă de iarbă.

          Timpul trecea şi, odată cu el, şi dorinţele mele şi ale verişorului meu de a face ceva mai folositor. Prima încumetare de a face ceva a fost, şi recunosc că eu, fiind ca de fiecare dată făptaşul, a fost confecţionarea unei biciclete. Luând modelul părinţilor, care de la muncile agricole de întreţinere şi până la recoltare foloseau mână de lucru împrumutată, adică azi vii tu la mine, poimâine vin eu la tine, tot aşa şi noi ziceam că azi lucrezi tu la mine, deşi aşa cum am arătat mai înainte, locuiam împreună dar în case diferite, în aceeaşi curte. Totul a mers bine, până la găsirea lanţului de transmitere a învârtirii roţilor. Iscusitul de mine, am găsit pe loc metoda. Ştiam eu că tata, care pe atunci era şi vânzător la magazinul alimentar din comună, tot în asociere cu unul pe nume Boace, adusese un cântar cu terezii şi punte gradată pe care se plimba o greutate şi care avea trei lanţuri ce susţineau marfa cântărită şi care s-au potrivit de minune pentru lucrarea noastră. Am avut mare grijă ca ce a mai rămas din fostul cântar cu terezie să ascundem, lăsând impresia că este rătăcit sau l-a luat cineva. Într-adevăr, acesta nu s-a mai găsit de moment până când noi am dat gata bicicleta. Abia atunci, tata a recunoscut lanţul, iar Mitică a fost primul care a spus locul unde ascunseserăm fostul cântar. Îmi amintesc foarte bine că n-a ieşit cu scandal ci, dimpotrivă, toţi au rămas încântaţi de priceperea şi iscusinţa noastră, la acea vârstă. Considerând o încurajare fapta noastră, a trebuit să facem şi noi adălmaşul, după modelul părinţilor.

           De data aceasta, el era gazda, iar eu eram considerat omul cu ziua la lucru. M-a invitat în magazie şi, punând scara pe butie, călare de o parte şi de alta a vranei, cu ţoiul, hai noroc Câcă, noroc Mâcă. Aşa ne ziceam pe atunci. Totul a fost plăcut până la al doilea ţoi, că mai departe îmi amintesc doar cum tanti Florica ţipa la noi ca să fugim dintre pui, că-i călcăm. Dânsa venise expres să dea mâncare la cloşti şi credea că ne jucăm. De asemenea, nu ştiu cum am ajuns în ieslea vitelor, de unde m-a luat tata strigând pe mama că şi-a rupt copilul gâtul. Adus de îndată, dl. Rizea, învăţătorul, nepot al familiei, care locuia la şcoală în apropiere, a cerut nişte ţuică pentru frecţie. Abia atunci s-a descoperit misterul, când tata vine şi spune că nu găseşte ţoiul. E clar, fraţilor, zise tata, copilul nostru n-are niciun gât rupt, este beat. Nu-i mai facem nicio frecţie, că au făcut ei frecţie pe dinăuntru. Nu mai ştiu câte cepe mi-au stors pe gât, că multe zile numai ceapă îmi venea pe gât.

          Era prin luna iulie – august, când parcă vorbiţi au venit doi fini, fiecare cu alaiul lui, deşi între ei era o distanţă apreciabilă. Pe noi, copiii, ne obişnuiseră să nu participăm la discuţii şi nici la masa comună. Mămiţa avea grijă întotdeauna să ne pună masa separat de oaspeţi, care-şi depănau câte-n stele şi soare amintiri bune sau rele, frumoase ori urâte şi pe care nu prea le înţelegeam noi, deşi urechile ascuţite, nu percepeau prea multe. Eu şi cu Mâcă ne-am retras şi trebuia să facem ceva. În coastă, în spatele grajdului unde era ieslea cu pricina, aveam aşa-zis grupul sanitar. Era un closet din scânduri cu 3 compartimente, cel din mijloc fiind mai mare, 3/2. Ne-am gândit că ar fi bine să facem şi noi un foc în el, aşa cum şi părinţii noştri tocmai frigeau un berbecuţ la proţap pentru musafiri. Aşa am şi făcut. Am cărat cu braţele paie din ieslea păguboasă şi, ca să nu fim văzuţi, le-am pus în uşa closetului, noi fiind în spatele focului şi le-am dat foc. Numai norocul ne-a salvat, că paiele fiind umede n-au luat foc imediat. Fumul a fost uşor observat şi mama, deschizând uşa, curentul a aprins paiele. Parcă o văd şi acum pe mama, cu paiele aprinse în braţe, cum le arunca afară. Noi, parcă scăpaţi din puşcă, am zbughit-o afară, strigând cât puteam: ne ducem să ne înecăm, ne ducem să ne înecăm.

          Biata mamă, cu cârpa de pe cap în mână, fugea după noi şi striga: nu vă facem nimic, veniţi acasă ! Oprindu-se un moment pentru a chema ajutoare, timp suficient pentru ca noi să ne suim în vişinii de devale, n-am fost observaţi. Şi tata, mama, tanti Florica, în şir indian, alergau cât puteau la râu. Ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, Câcă şi cu Mâcă au coborât din vişini şi, rezemaţi, râdeau şi făceau mare haz. Nici de astă dată nu ne-am luat plata; munciserăm de pomană.

          La sapa de-al doilea a porumbului, eu şi cu Victora, care avea pretenţii că ştie să gătească, ne-am sfătuit să le facem noi mâncare la oameni. Am tăiat şapte pui de curcă într-un mod cu totul original. Victora ţinea puiul cu o mână de cap şi cu cealaltă de picioare. Eu, cu un topor, tăiam printre mâinile ei gâtul. Aşa am procedat cu cei şapte pui, că am fost surprinşi şi restul puilor au scăpat cu viaţă. Mămiţa a fost cea care a continuat lucrarea până la capăt. Nu ştiu ce explicaţii s-au dat, de nimeni nu ne-a întrebat nimic. Din când în când îi surprindeam pe părinţi spunând: de-ar începe şcoala odată, că poate le vine mintea la cap. Aşteptam cu oarecare teamă începerea şcolii, care după cum se înţelegea, era şi sfârşitul faptelor noastre, de care cu greu ne puteam despărţi.

          Vara, cât era de lungă, nu ne săturam de scăldat în Topolog şi de jocul de la izlaz, care azi mi-a inspirat câteva versuri pe care le dezvălui acum, dintr-o poezie intitulată „Amintiri”:

 „ Vara era lungă, frate, timp de joacă, de scăldat,

 Azi abia se face ziuă, uite că s-a şi-nnoptat.”

          Teama de şcoală dispărea odată cu întâlnirea celorlalţi copii din izlaz, unde se încingeau hori jucate pe desculţelea după fluier, şi din nou mă întorc la alte versuri din poezia citată:

„Ne-adunam copii mulţime, cunoscuţi, necunoscuţi

Şi jucam hore bătute, şi-nvârtite , toţi desculţi.

Nea Mitică, zis Catrina, ne cânta din fluieraş

Era om în toată firea, dar cu minţi de copilaş.”

          Hora era atât de mare, încât tot izlazul dintre Petecuţ şi Mateescu nu ne ajungea, care la un moment dat , aceasta se rupea în hore mărunte, precum spun versurile din aceeaşi poezie:

„Şi când hora se întinse cu copii din şapte hude

Ne strângeam unii în alţii şi jucam pe întrecute.

Zeci şi sute de ciulendre într-un iureş se-mpleteau

Se opreau şi călătorii, se uimeau şi se-nchinau

Chiar şi vitele, minune, îşi opreau al lor păscut,

Moţăiau prelung la lume, toate-n jur ne făceau scut.”

          Pe nesimţite, soarele începe să se ascundă la orizont şi, odată cu el, se lăsa linştea pe izlaz şi, încetul cu încetul, rămânea pustiu.

          În suflet mi se strecura teama de începerea şcolii şi cuvintele auzite îmi ţiuiau în minte: „de-ar începe şcoala odată, că poate le vine mintea la cap”. Fără îndoială, acestea făceau referire la năzdrăvăniile noastre.