Viața ca o amintire... (4) - Prima zi de școală, alte năzbâtii

          În sfârşit a sosit şi prima zi din clasa întâi: o curte mult mai mică decât izlazul de ieri, iar copiii erau puţini şi parcă nu vorbeau, nu jucau ca cei de ieri. Am fost luaţi de mână şi, doi câte doi, am intrat într-o clasă, parcă era o cuşcă, cu mâinile la spate şi rezemaţi: oare aşa să fie de azi înainte, mă întrebam eu în gând. Oare acesta să fie învăţătorul, cel care mi-a stors ceapă pe gât ? Teama că mă va observa a pus stăpânire pe mine.

          În pauză, nu m-am dezlipit de cel lângă care am fost aşezat în bancă. Era Dodiţă, o cunoştinţă mai veche, dar încălţat cu tenişi de culoarea varului, încălţări la vremea aceea la mare preţ. Faptul că se dădea mare cu ei, lasă că te las eu fără ei, mi-am pus eu în gând. La plecarea noastră spre casă, l-am invitat să mergem pe la râu şi nu pe drumul morilor. Trebuia pus în aplicare planul.

          Ne-am aşezat jos şi i-am încercat un tenis, apoi, fără şovăială, i-am aruncat unul în vâltoare care s-a dus la fund. Cu un picior încălţat şi unul desculţ, plângând, ne-am despărţit. Ajuns acasă, păream ca un sfânt şi nu cu greutate mare puteai observa gesturile părinţilor, mulţumiţi că sunt tare liniştit.

          N-a trecut mult timp, că liniştea aparentă a fost întreruptă de venirea țaței Lina, mama lui Dodiţă. „Ce s-a întâmplat, Lina ?” a întrebat-o tata. „Nene Constantine, băiatul dumitale i-a dat pe râu un tenis băiatului meu”, arătându-i tenisul rămas. „Ia-l tu pe ăsta, a zis tata şi mi-a întins tenisul fără pereche, iar din rezervele tale îi cumperi copilului o pereche de tenişi noi. Cât costă, Lino, tenişii? ” „Nu ştiu, nene Constantine, a răspuns mama copilului, că i-a trimis sora lui de la Bucureşti cu ocazia începerii şcolii”. „Bine, când afli vii şi-mi spui.”