Viața ca o amintire... (5) - Casă, școală, sărbători și multe năzbâtii

          Odată cu începerea şcolii, cea mai mare parte dintre copii a părăsit izlazul, însă inimile ne-au rămas acolo, la amintirile de-o vară, trăite ziua şi de multe ori şi-n vis. Toate s-au transformat în cu totul altceva, impus cu voie sau nu, străine şi parcă împotriva noastră. Grupuri, grupuri de copii ne strângeam în pauzele dintre ore, recreaţii, cum cu greu ne-am obişnuit să le numim, şi ne povesteam despre momentele plăcute rămase în urmă care, pe zi ce trecea, erau date uitării.

          Câmpurile izlăjite erau pline cu coceni legaşi snopi, puşi cap în cap sub formă de turle, în urma lor rămânând dovlecii ca bolovanii golaşi, vopsiţi în culori diferite.

          Una din turle ne-a adăpostit culcuş unde eu şi verişorul meu am confecţionat trabuce din ziar şi mătase de porumb, aşa cum văzusem pe tătuţul, străbunicul nostru. Când, culcuşiţi şi cu trabucele aprinse, încercam să facem rotocoale din gură cu fum, un snop de coceni este dat la o parte şi în locul lui apăru tata, cu un harac în mână. Văzuse fumul ce ieşea printre snopi de la distanţă. „Vino tu încoa’ ”, mă chemă tata cu un deget afară. Aci luai cunoştinţă pentru prima oară de rezistenţa haracului care doream să se rupă cât mai repede. „Mănânc-o”, îmi porunci tata arătând la trabuc ! De la început nu mi-a venit să cred, căci vârful era numai jar, dar până la urmă am simţit atât jarul din trabuc, cât mai ales mătasea de porumb printre dinţi.

          Verişorul meu fu dus şi predat tatălui lui, după ce i s-a povestit întâmplarea. „Traba ta, Mitică, te bate Florica” i-a spus nenea Iancu, care era de o bunătate nemaiîntâlnită şi care semăna cu sora mamei mele.

          A doua zi plecai la şcoală, cu un ghiozdan în care aveam un penar şi tăbliţă, cărţile urmând să le primim de la şcoală. Ghiozdan... era o traistă din pânză de in şi cânepă ţesută în casă, dar care avea sfoara ce-o puneam pe după gât prea mare, astfel că nu puteam să merg decât la pas. Abecedarul l-am găsit fiecare pe bancă şi mare a fost curiozitatea noastră când domnul învăţător ne-a explicat primele figuri. Pe rând, a început să ne întrebe, sau, mai precis, să repetăm fiecare figură şi rolul ei. Aşa s-a format curiozitatea pentru fiecare zi, bineînţeles după ce repetam figurile precedente.

          Evenimente mai deosebite din viaţa de adolscent elev din clasa întâi mai reţin acum: elevii mai mari făceau în curtea şcolii ronduri de flori, rotude cu glii de iarbă în formă rotundă, iar în pauze – recreaţii, eu cu Dodiţă, colegul de bancă, după ce ne-am împăcat – şi voi reveni despre modul de împăcare - , găseam locul cel mai potrivit pentru joacă, în urma căreia nu mai rămânea nici o floare în picioare, iară gliile de iarbă răsturnate, eram obligaţi să le refacem.

          Cea de-a doua amintire erau evenimentele legate de sărbătorile de iarnă şi ale paştelui. Colindătorii predomină interesul când toţi se adunau la şcoala din comună. Şi, după ce cântau colindul, se pleca apoi din casă în casă; eu fiind protejat de băieţii simpatizanţi ai surorilor mele, mă mai purtau şi pe sus unde zăpada era mai mare.

         Noaptea Învierii era considerată cea mai mare sărbătoare din an. Noi copiii, cu o zi înainte, mergeam la cules de flori „floarea paştelui ” şi „cocoşei” de prin pădurile vecine. Tata făcea din ele bucheţele, bucheţele pentru fiecare, iar mama ne pregătea hainele. Eram obligaţi să ne culcăm mai devreme ca de obicei, însă noi copiii nu dormeam.

         Miezul nopţii era aşteptat cu mari emoţii. Clopotele şi toaca anunţau şi chemau la biserică tot satul, aşa cum am fost inspirat într-o strofă din poezia „Glasul cel sfânt”, care spune:

„Popor pe sus, popor pe jos, popor în toată partea

Căci a-nviat Iisus Hristos, luptâdu-se cu moartea”.

Şi cam acestea au fost amintirile copilăriei mele până în clasa întâi.